112 minute de artă! Un film pentru un public restrâns. Femeie toreador, lacrimi pe obrazul unui bărbat, viol, miros european, dialoguri îndrăzneţe, nud, sinucidere, fobie, suferinţă, expresivitate, dans şi elogiul pentru cinematografia mută. Munca domnului Pedro Almodóvar n-a fost în zadar. Chiar şi montajul este interesant, aflând ce trebuie la timpul oportun. Pe cât de greu este să-l priveşti, poate pe atât de bine este să-l adori. Ajungem să ne întrebăm pe parcurs de ce e aşa şi nu altfel. Ajungem să ne gândim de ce creierul femeii este o enigmă. Iar finalul este deschis pentru interpretări. Tipic european, tipic spaniol, tipic Almodóvar!
Iată cum domnul Almodóvar este premiat pentru Scenariu Original şi nu pentru regie la Premiile Oscar. Desigur că domnul Polanski n-a luat acel premiu pe ochi frumoşi pentru The Pianist (2002).
La Golden Globes a reuşit să-şi asigure Cel Mai Bun Film Străin, Cel Mai Bun Film European la César şi alte premii importante.
Iar acum… după Los Abrazos Rotos (2009), îmi amintesc cu mai mult drag de Hable con Ella.
